Randunica

Azi am descoperit un blog, deosebit de bine facut. Chiar daca . . . pornind de la baza (unei 
imaginare piramide), din pornire impartasesc multe (90%) din valorile prefigurate de autor, pe masura ce urcam spre varf (ca inspre locul  in care "tragi linie si . . . aduni", la capatul unei interminabile ecuatii) rezultatele la care ajungem fiecare, "ne pierd, unul de altul". Am scris un "post" in acel blog (Mehedinti blog online) la o tema care se numea "Povestea a doua randunici" iar "postul" meu a deveni atat de lung incat depasea cele 4096 de caractere cate permitea formatul. Am "taiat din el pana ce . . . "a incaput", iar de restul am avizat eventualul lector ca il poate gasi aici. Asa ca . . . ma tin de . . .  facuta promisiune, publicand aici textul intreg, asa cum l-as fi dorit publica acolo.



Buna ziua
Azi este prima data cand nimeresc pe-aici si, cum subiectul are legatura cu felul meu de a gandi lucrurile, 
am sa spun si eu cateva cuvinte.
M-am nascut (si am crescut, pana "mi-am luat . . . zborul"), la tara.
Am fost saraci (desi, nimeni nu-i atat de sarac incat sa nu mai aiba prin preajma-i altii, si mai saraci). 
Daca nu ar fi existat Creanga (si as fi beneficiat de talentul lui), amintiri ca ale lui, din . . .ale copilariei, 
sigur nu ramaneau nescrise, pentru ca . . . cel putin subiectele de el tratate, le puteam trata si eu.
In satul meu, portile curtilor sau usile caselor, nu se incuiau niciodata. In timp de vara (de fapt, pe tot . . . "timpul bun") usa casei statea deschisa (nu doar la figurat ci si la propriu).

Randunicile isi faceau cuiburi pe sub streasina casei. Mai cadeau unele, ca se desprindea pojghita de 
var si cadeau, cu peticul de var cu tot.

Taica-meu (cand isi gasea si el timp) le batea vreo trei cuie dedesubt si impletea cu sarma un soi de cos-suport, incercand sa le dea o mana de ajutor randunicilor in cauza. Le vedeam capatanile puilor, de cand ieseau din ou si pana-si luau zborul, dar de apropiat de cuibul lor, noi copii (eram mai multi frati), desi eram "mari cautatori de cuiburi" (cuiburi, de toate natiile de pasari), nu le cautam ca sa le stricam ci "ca sa le stim" (pentru ca reprezenta un mare motiv de mandrie, intre noi copii, sa spui:
"il stii pe-ala", iar ceilalti sa se minuneze ca de ceva . . . nou). In cultura noastra locala, traditia era ca . . . "randunica este de ne-atins" (existau si versiuni batranesti care spuneau ca "daca atingi randunica sau cuibul ei, casa aceea va fi . . . o casa blestemata".

Randunicile erau atat de obisnuite cu noi, ne cunosteau atat de bine incat, nu o data, te trezeai ca intra si in camera (cea mai) "de zi" a casei de la tara (bucataria), dadea doua trei ture (ne-sinchisindu-se de "locatari"
si se ducea apoi, la treaba ei).
Intr-o vreme au inceput sa construiasca un cuib, in casa (in bucatarie). Cine cunoaste randunica, cunoaste imediat cand o randunica "pune piatra de temelie" vreunui cuib, pentru ca apar "primele semne" (paie, pamant) analogic cu ceea ce se petrece in "crosetat" (unde incepi de la "un ochi" si . . . "cresti" pe masura 
ce, si doar daca . . . "dai din maini"). 
Facuram "sedinta", noi (ceilalti locatari ai casei, si mari, si mici), si daduram "autorizatia de constructie".

Nu-mi aduc aminte daca a fost "treaba" de un sezon, sau de mai multe (dar mai degraba a fost, de mai multe). Dumnezeu stie cum isi facea randunica orarul, de asa natura incat sa se potriveasca cu al nostru,
pentru ca noi, seara, stateam la masa, cu lumina aprinsa si usa inchisa, iar randunica . . . pe oua (sau, dupa caz, pe pui) iar "randunoiul", pe marginea cuibului, ei cu ale lor iar noi, cu ale noastre.
Cuibul asta era chiar la intrarea pe usa, deasupra intrerupatorului de lumina (pe aceeasi linie verticala cu acesta) dar . . . aproape lipit de tavan. Pentru mine, la acea vreme, tavanul era . . . inalt (trebuia sa ma urc 
pe scaun ca sa ajung sa-l ating varful degetelor).
Dar, intr-o seara, o fata din vecini (mai mare de varsta decat noi, copii ai acestei case), a unei familii de foarte buna prietenie cu a noastra, a venit intr-o seara (cred ca, tocmai eram . . . la masa) sa aduca (sau, 
sa ceara) ceva, cum era obiceiul (si) pe la noi.
Ea era, ca sa zic asa, ca un fel de "liceană" (mi se pare ca chiar asta era, prin acel "saizeci si ceva", fiind
 in acea "lume a noastra", un "copil exemplu") iar noi "copii  (cel putin, cei mari) de scoala". A intrat, a 
zis "buna seara" si, vorbind cu noi, a vazut cuibul si a ramas atat de uimita de ce vede incat a dus mana si
a mangaiat (sau, a dat sa mangaie) randunica, si nu mai stiu daca am strigat sau daca am ramas blocati 
(cel putin sentimentele mele, le pot reda), nu mai stiu daca oi fi apucat doar sa casc gura sau, oi fi si scos vreun grai pe ea, dar . . . mana ei s-a dus, fara sa se mai poata opri. Nu mai pot sa-mi aduc aminte daca 
a incercat sa strige doar sufletul din mine, daca s-a concretizat asta in "glas", si daca mi-a iesit ceva, vreun sunet, pe gura.

Randunica a zburat, prin usa deschisa in care statea fata, si . . . nu s-a mai intors, niciodata. Cuibul a ramas acolo . . . ani.
(povestea este mai lunga decat cele 4.096 de caractere cat permite "formatul". Continuarea o poate gasi, cine vrea, in "ego-obiectivism")

. (Pana aici mi-a incaput textul in postarea dn blog-ul de care va . . . zisei, un blog al unui om  (Vasile Burcu), care-mi pare deosebit.

 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .  . . . .  . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Au trecut de atunci, zeci de ani (vreo 40, sau, mai mult). Din toti fratii doar unul mai este azi, "acasa"  
(acasa la el, fireste). Parintii mei traiesc, cu casa "goala". Ceilalti copii ai lor au "zburat" (pentru ca au 
fost "zburati", "zburataciti") in "tarile calde". De fata aceea nu mai stiu decat ca "exista". 
Ne-a fost draga si pana atunci, si de atunci incolo. Si totusi, ceva, din clipa aia, s-a rupt. Ceva ca in
cazul unui fir, cand cosi. Se rupe, ii faci nod, continui dar . . . nu mai e, ce-a fost.
 
Toata asta (lunga) poveste pentru a spune ca, pentru mine, randunica reprezinta simbolul libertatii si al demnitatii fiintei. Este cel mai putin stricatoare (ca in cazul unui autoturism, consuma foarte putina energie comparand cu energia ce produce).

Este, in ceea ce priveste conceptul "pasare" ceea ce, in ceea ce priveste "mamiferul" este . . . "mielul".
Adică, calcă pe cel mai redus procent de cadavre spre a-si tine in situatia de "existenta", propria-i viata. Numai ca in timp ce "mielul" devine (pe măsura ce
creste) o biată "oaie", randunica nu incetează niciodata de a fi . . . randunică.
Randunica este cel mai bun exemplu, al fiintei care "isi cunoaste drumul", care stă in stol din ratiuni sociale, care cunoaste perfect insemnatatea lui "impreună", care nu alege un "ghid" spre a fi "condusă" de acela precum unul conduce o
roaba (de carat) si nici "trasa" (precum un carut de butelie) ci, ca in cazul unui
autobuz plin cu pasageri (cu pasageri posesori toti al "permisului de conducere
pentru autobuz) deleaga pe unul (nu incape mai mult decat unul, la volan) care cunoaste acelasi drum ca si ea, spre a conduce cu randul (timp in care ceilalti mai pot "atipi, se pot dedica si
altor activitati dar iau mereu seama si la "curs", daca il urmeaza sau nu pe cel personal preconizat).

Cine poate citi in spaniola intalneste asta, in wikipedia, in legatura cu "pantera" (iar cine nu cunoaste spaniola
citeste in ce limba ii convine, cu mentiunea ca in romana este si aici, prezenta, o "nationala saracie"):

"La estructura corta y robusta de sus miembros hace que sea muy hábil a la hora de escalar, arrastrarse y nadar.La cabeza es robusta y la mandíbula extremamente potente; se ha sugerido que posee el mordisco más potente de todos los félidos y el segundo más potente de todos los mamíferos (tras la hiena manchada); esta potencia es una adaptación que le permite incluso perforar caparazones de tortugas. Un estudio comparativo de la potencia de mordisco ajustado según la medida corporal lo situó como el primero de los félidos, junto con la pantera nebulosa, y por delante del león y el tigre.

Un ejemplar adulto puede arrastrar 8 metros un toro de 360 kilogramos entre sus mandíbulas y pulverizar los huesos más duros, o arrastrar a una tortuga de mar de 34 kg a lo largo de más de 90 m en la profundidad de un bosque.Puede cazar animales salvajes que pesan hasta 300 kg en el interior de una selva densa y su físico corto y robusto es una adaptación a sus presas y ambiente.
...............................................
Se estima la necesidad alimenticia de un ejemplar de 34 kg (en el extremo inferior del rango de pesos de la especie) en 1,4 kilogramos de comida al día. Para animales en cautividad de entre 50 y 60 kg, se recomiendan más de dos kilogramos de carne diarios.En la naturaleza, el consumo es naturalmente más errático; los félidos salvajes gastan una energía considerable para capturar y matar las presas y pueden consumir hasta 25 kg de carne de una vez, y después pasar periodos de inanición".

Cred ca, prin comparatia intre "miel" si vreuna din "fiare", orice om (oricat ar face el pe grozavul) prefera
"tovarasia" mielului. 
Numai ca cele mai multe dintre fiintele umane, prefera aceasta "tovarasie" numai din . . . pura "parsivenie" (dupa care, ii inchina . . . imnuri).


PS. Am profitat de avantajul "terenului propriu" si am mai adus niste corecturi si niste adaugiri textului initial.

PS (2). Ar mai fi de adaugat ca . . . conceptul om se clasifica (dupa agresivitate) in: "om de suflet carnivor"
(sau "cu suflet cainesc" cum se mai spune) , "de suflet ierbivor"  si "de suflet omnivor".
 Adaug aici un video (din youtube) in care se poate vedea ca orice categorie de ierbivor, cu un pic de . . . "minte pusa la contributie" (desi nu-i usor sa te asezi cu "pieptul gol" in fata "talharului cu spada") poate sa se  asocieze precum face randunica, spre a se apara de . . . pradatori (in cazul omului, nu atat de
lupii cei cu patru picioare cat mai ales de coiotii si hienele cu doua).

Si mai cred, ca omul trebuie, sa se mai si trezeasca, si sa inteleaga ca inaintasii nostri nu dispuneau de
acelasi volum de cuvinte ale dictionarului (oricareia dintre limbi) precum dispunem noi azi, si nici de
acelasi procent de lume alfabetizata precum azi, si ca referinta biblica la "miel" era "figurativa", iar bietii
oameni (analfabeti) ai acelor vremi au inteles-o in forma "literala" (asa cum au inteles, iar cu asta au
facut "harcea-parcea tot intelesul acelor invataturi).
Referindu-se la "miel", textul biblic se refera de fapt la "om cu suflet tot atat de agresiv, pe cat de
agresiv este . . .  un miel".
Mai multe, relationate cu tema blogului in care te afli gasesti aici